Deși mișcarea sindicală premerge relația dintre sindicate și instituțiile europene, de-abia când această relație s-a stabilit putem vorbi de o acceptare oficială, de un dialog social real și de oportunități legislative de a pune lucrurile cu adevărat pe roate.
Primul pas a fost realizat la cel de-al doilea Congres Internațional de la Paris din 1908, unde a fost adoptată în unanimitate o rezoluție care declara: "Congresul consideră că Comisia sa Permanentă ar trebui, cu sprijinul Federației Internaționale, să facă tot ce este necesar pentru a ajunge la un acord perfect între toate asociațiile de angajatori și lucrători". Această declarație, în ciuda formulării sale foarte generale, a fost cu siguranță vizionară, deși cumva înainte de timpul ei.
Cu toate acestea, a rămas în esență doar un simplu deziderat, trecut pe linie moartă până după cel de-al Doilea Război Mondial. Sindicatelor li s-au pus bariere și propunerile lor au fost blocate, în special la nivel național. Această impasibilitate a fost agravată în continuare de negocierile foarte dure care au avut loc în anii 1930 cu privire la reducerea orelor de lucru (introducerea generală a săptămânii de 40 de ore, fără niciun grad de flexibilitate care să țină cont de specificul industriei construcțiilor).
După război, din 1946, Organizația Internațională a Muncii din Geneva a devenit un forum important pentru contactele între reprezentanții angajatorilor și cei ai lucrătorilor. Delegațiile din cele două tabere ale industriei participau în mod regulat la reuniunile "Comisiei pentru Construcții, Inginerie Civilă și Lucrări Publice" a OIM care aveau loc la fiecare câțiva ani. FIBTP, federație patronală, viitoare FIEC, era totuși cea care reprezenta oficial industria construcțiilor europene.
În acele vremuri nu au existat negocieri sau, în orice caz, acorduri, cu Federația Internațională a Lucrătorilor din Construcții și Lemn (IFBM/FITBB/IFBWW). Această Federație, la fel ca FIBTP, a înființat în 1958 un comitet comun orientat către Comunitatea Economică Europeană (CEE) nou-înființată. Acest lucru a dus la crearea în 1974 a unei federații independente, care în 1983 a adoptat numele de Federația Europeană a Lucrătorilor din Construcții și Lemn (EFBWW/EFBH/FETBB), din care azi face parte și FGS Familia.
La ședința Consiliului de Administrație de la Edinburgh din 1963, secretarul general Ducret a raportat despre o discuție cu comitetul CEE în cauză. Ducret a spus că comitetul a pledat pentru cooperare și a sugerat trei probleme:
- Securitatea locului de muncă;
- Recrutarea tinerilor muncitori și ucenicia;
- Situația lucrătorilor vârstnici.
Președintele de atunci al Federației patronale, François Buche, a fost de acord să existe contacte cu sindicatul european, deși limitate la „puncte foarte precise". Comitetul Permanent a adoptat aceeași poziție, excluzând în mod strict orice formă de instituționalizare. Această situație a persistat în anii următori, deși problemele socio-politice au reapărut din nou și din nou la conferințele Federației.
Abia în 1975, Adunarea Generală de la Oslo a discutat problema „politicii generale a sindicatelor și a atitudinii ce trebuie adoptată de federațiile patronale". Nici aceasta nu a produs inițial niciun efect, iar deși au existat contacte mai frecvente cu EFBWW, nu a existat o cooperare reală.
Actul Unic European din 1986 a dus la includerea unui nou articol, 118b (dialogul între partenerii sociali), în Tratatul CEE. Formularea este următoarea: „Comisia trebuie să depună eforturi pentru a dezvolta dialogul între cele două părți ale industriei la nivel european, care ar putea, dacă cele două părți consideră că este dezirabil, să conducă la relații bazate pe acord".
Astfel a fost pusă temelia pentru o nouă relație între partenerii sociali la nivel european, inclusiv în sectorul construcțiilor. Mai mult, s-a convenit în unanimitate că dialogul social european nu poate înlocui relațiile dintre partenerii sociali la nivel național, mai ales în ceea ce privește negocierile serioase care duc la texte obligatorii.
Așa cum a explicat președintele Comisiei Sociale, Franco Nobili, la Adunarea Generală de la Lisabona din 1989 – „Suntem convinși că negocierile colective ar trebui să fie întotdeauna la nivel național și local, în conformitate cu obiceiurile și sistemele juridice ale fiecărei țări. Știm că sindicatele își propun să realizeze acorduri colective europene pentru a alinia condițiile cu cerințele mai ridicate. Prin urmare, condițiile pentru dialogul social sectorial pentru industria construcțiilor ar trebui să fie clar definite de FIEC și de instituțiile CE la cel mai înalt nivel și cu prudența și competența necesare."
Dialogul cu EFBWW a continuat într-o atmosferă constructivă după ce a fost instituționalizat în 1990 la cererea Comisiei, ducând inițial la formarea de grupuri de studiu comune. Aceste grupuri au discutat probleme legate de formarea profesională, precum și de sănătate și securitate; au avut loc conferințe ale partenerilor sociali și ale Comisiei pe ambele teme.
A fost deosebit de important pentru FIEC și EFBWW să fie recunoscute de Comisia Europeană ca parteneri sociali europeni care trebuie consultați (Comunicările Comisiei COM(93) 600 și COM(98) 322).
În anii următori, dialogul social a dat câteva rezultate concrete. În 1996, FIEC și EFBWW au propus împreună un „program de acțiune european” pentru a încuraja formarea profesională în industria construcțiilor din Europa. Mai multe studii au analizat „prioritățile în ceea ce privește abilitățile și nevoile de formare în industria construcțiilor din Europa” și metodele de formare profesională în fiecare țară. Cei doi parteneri au adoptat poziții comune în contextul multor propuneri de directive. Acest lucru a condus treptat la o formă de cooperare între FIEC și EFBWW care poate fi descrisă ca o parteneriat în cel mai bun sens al termenului.
La sfârșitul anului 1996, o declarație comună către Comisie privind dezvoltarea dialogului social menționa următoarele: „FIEC și EFBWW sunt implicați de mulți ani într-un dialog regulat pe care l-am inițiat datorită situației specifice a sectorului nostru și a cărui agendă am decis-o întotdeauna împreună.”
Cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor eforturi de a ajunge la consens, FIEC a rămas credincioasă principiului său vechi: nicio negociere colectivă la nivel european.
Un exemplu că dialogul social în industria construcțiilor poate funcționa în mod satisfăcător pe baza unei abordări pragmatice, concentrându-se pe fezabilitate și evitând discuțiile ideologice, este ajungerea la un consens, chiar dacă după ani de zile de discuții, în problema dificilă și controversată a detașării lucrătorilor.
În ultimele decenii, UE a încurajat dialogul social, respectarea și consolidarea poziției sindicatelor și negocierile și acordurile colective. Astăzi ne aflăm în cea mai bună perioada a relațiilor dintre lumea sindicală și instituțiile europene și trebuie să știm să ne consolidăm poziția și să perseverăm în promovarea intereselor lucrătorilor din construcții din Europa.